Despre cre(ş)tinism

Nu este în intenţia mea să supăr pe cineva cu acest titlu, dar vreau să arăt ilogica unora.
Să luăm ca exemplu  istoria lui Avraam şi al fiului său, Isaac, care a fost gata să-l sacrifice la porunca lui, să-i spunem, Dumnezeu. Ca răsplată, Dumnezeu, prin îngerul său, i-a promis: 
"Juratu-M-am pe Mine însumi, zice Domnul, că de vreme ce ai făcut aceasta şi n-ai cruţat nici pe singurul tău fiu, pentru Mine, De aceea te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi înmulţi foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării şi va stăpâni neamul tău cetăţile duşmanilor săi; Şi se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului, pentru că ai ascultat glasul Meu" (Facerea, 22, 16-18). 
Deci, Dumnezeu i-a  făgăduit lui Avraam toată lumea, numai pentru că a fost gata să-şi sacrifice unicul fiu, care, fie vorba, s-a născut tot datorită lui Dumnezeu, deoarece Sara era foarte bătrână. Majoritatea ştiu povestea.



Dar să facem o paralelă, dacă îmi este îngăduit acest lucru. După cum ştiu toţi românii, dacii aveau un obicei să-i "trimită" odată la patru ani, dacă nu mă înşel, pe cei mai buni dintre tineri să le vorbească zeilor. Şi o făceau asta într-un mod destul de crud: aruncându-i în suliţe. Şi dacă mureau repede însemna că erau bineveniţi în ceruri. Şi povestea asta o ştiu majoritatea.



Ce vreau să spun. Dacii şi-au sacrificat copiii permanent în curs de sute de ani şi niciun Dumnezeu nu i-a luat în seamă. Pe când un evreu a avut doar intenţia de a face aşa ceva şi, gata, toată lumea este la picioarele lor.
Din punctul meu de vedere este ceva ilogic. Sau logica zeilor e alta decât a oamenilor? Se prea poate. Căci, nebănuite sunt căile Domnului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu